READING

După 2 luni de America și o lună de căsnicie

După 2 luni de America și o lună de căsnicie

Mă uit în calendar și încă nu îmi vine să cred că e decembrie. Bine, nici vremea de afară nu mă ajută foarte tare să asimilez asta. Soare, cer senin, palmieri. Nu e exact peisajul de decembrie cu care sunt obișnuită, dar nu mă plâng. Sunt în America de exact 64 de zile și, deși mi se pare că timpul a zburat, am în același timp impresia că sunt aici de 10 ani. Cel puțin.

Poate pentru că evenimentele adunate în astea 2 luni cumulează parcă jumătate de viață. Mutarea într-o altă țară, pe un alt continent, într-un stat cu o climă total diferită, nebunia amenajării unui apartament care nu avea în el mai nimic, o excursie în Charleston, logodna și cununia. Toate astea în doar 60 de zile.

Încet, încet, după lunile astea nebune (în sensul cel mai frumos al cuvântului), lucrurile încep să se așesze, și la fel de încet, încep și eu să simt că aparțin unui loc. De abia acum 3 zile am primit certificatul de căsătorie, singura dovadă că Alina Alexandra Albin există undeva și în acte, nu numai pe Facebook. 😛

Încet, încet m-am obișnuit și cu orașul în sine. Nu mă mai pierd dacă îmi dai drumu’ pe stradă, ba chiar mă orientez destul de bine. John încearcă să mă învețe să mă orientez folosind punctele cardinale, pentru că așa vorbesc toți americanii când dau direcții (drive south on this street etc.). Eu sunt femeia aia tradițională care nu se orientează în spațiu nici cu o busolă în mână. Dar cu timpul va trebui să mă obișnuiesc și cu asta, pentru că stânga, dreapta, înainte și înapoi nu prea funcționează pe aici. Până una alta, reperele mele de bază rămân magazinele. :))

Am prins încredere și să vorbesc engleza mai mult. Nu știu de ce, de data am avut mici blocaje. Îmi era teamă să nu-mi critice careva accentul sau să nu cumva să fac greșeli. Am trăit cu impresia că de data asta, fiind definitivă vizita, lumea ar aștepta o engleză fără cusur de la mine. Silly me! Mi-a trecut însă foarte repede, mai ales că aud mai multă spaniolă decât engleză pe aici prin zonă. Și asta me gusta mucho! 🙂

M-am obișnuit bine și cu apartamentul nostru, care arată în sfârșit locuibil și cozy. De abia aștept să am și eu un job să reușesc să mai adaug unele decorațiuni prin el. Momentan însă încercăm să ne descurcăm cu ce avem. Care oricum e destul pentru ce ne trebuie nouă.

Oamenii care îmi zâmbesc pe stradă fără motiv, sau mă salută chiar dacă nu mă cunosc, nu mai sunt de domeniul fantasticului de acum.

Încă sunt puțin reținută (și probabil par sălbatică) atunci când cineva care nu mă cunoaște vrea să mă îmbrățișeze, la o secundă după ce am făcut cunoștință. Încă răspund cu un zâmbet când rude de-ale lui John pe care nu le știu deloc, sau foarte puțin, îmi spun că mă iubesc. Noi în România spunem te iubesc mult mai greu. Ceea ce nu e neapărat un lucru bun, doar că momentan nu e stilul meu să iubesc pe oricine cunosc sau nu. Așa că rămân româncă la treaba asta. 😛

Nu mă mai enervează atât de tare faimosul salut și întrebare Hi, how are you? Deja răspund din reflex cu propoziția I am good, how about you?, deși nu mă interesează  în mod special ce face casiera de la TJ Maxx, de exemplu. E small talk-ul lor, se practică peste tot și eu sunt la ei în țară, deci mă adaptez.

romanian girl

Pe lângă cele două luni de America, astăzi aniversăm o lună de la cea mai frumoasă zi din viața noastră. Lucrurile sunt la fel de frumoase, de bune și de fericite. Nu s-a schimbat nimic în afara numelui meu de familie. Și nu pot decât să îmi doresc să rămână așa mereu. Să ne iubim și să ne respectăm, înainte de orice.

alina albin

Dacă ar fi să trag linie după 2 luni, găsesc mai multe plusuri decât minusuri în ceea ce privește viața mea aici. Bineînțeles că nu e totul roz, e greu să depinzi de cineva din toate punctele de vedere. Nu îmi place că nu încă nu pot lucra pentru că încă nu am putut aplica de acte pentru că ne lipsise certificatul de căsătorie. Nu am nici un act încă, deci nu am carnet de șofer, nu am mașină, deci nu pot pleca niciunde. În Timișoara aveam totuși un loc de muncă, o mașinuță cu care mă puteam deplasa, un autobuz în fața blocului dacă aveam chef să mă plimb, un cont de economii pentru zile negre etc. Locuiam cu părinții, deci nu eram complet pe picioarele mele ce-i drept, dar aveam dramul meu de independență. Eh, va veni și el cu timpul.

Îmi place însă că tot ceea se întâmplă e o provocare în care sunt pusă mereu față-n față cu noutatea. Eu un mod perfect de a mă analiza și de a învăța și mai multe despre mine, ca om și ca personalitate. Și asta nu poate fi decât un lucru bun, nu? 🙂

Comments


Salut! Eu sunt Alina și de aproximativ un an și 6 luni de zile locuiesc în Statele Unite, unde am luat totul de la 0 încercând să îmi croiesc și să îmi găsesc drumul. Cred în vise împlinite, în oameni și mai cred că viața e un mix între muncă multă, noroc, momente și decizii cheie. Cred că poți găsi frumosul în aproape orice situație și poți învăța ceva de la fiecare persoană pe care o întâlnești. Mă bucur că ai ajuns aici și sper ca mai multe despre mine sper să afli din articolele pe care le scriu, articole care conțin mereu o bucățică din sufletul meu.

  1. Anca Sorca

    15 decembrie

    Normal că este un lucru bun! Cu timpul te vei acomoda și vei simți tot mai tare că ești acasă (pentru că vorba aia: Home is where your heart is). Însă mirosul de sarmale de la mama de acasă nu-l vei găsi decât într-un singur loc 🙂 te puuup! :*

    • alina

      16 decembrie

      Așa e Anca. 🙂 Până ajung eu în România să mă bucur de toate bunătățile de acolo, să papi 2 sarmale și pentru mine de Crăciun. 😀

      • Anca Sorca

        17 decembrie

        Cu siguranţă nu mă voi rezuma la doar două sarmale 🙂

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

INSTAGRAM
Follow me on Instagram!