Primul drum spre America (III)

Așa cum poate ați putut observa dacă ați citit primele două articole ale primului nostru drum spre SUA, acesta a fost unul lung și plin de neprevăzut.

Dar ca să nu mă lungesc în acest ultim post despre călătoria noastră, trec direct la acțiune. Rămăsesem la partea la care tocmai ne începem călătoria cu autocarul spre Chigcao. 20 de ore în autocar. Problema nu este tocmai că ne așteaptă un drum lung, ci că nu te urci într-un autocar și te dai jos la Chicago. Avem practic un fel de „escale” la care trebuie să ne dăm jos, să ne luăm bagajele și să ne urcăm într-un alt autocar. Facem treaba asta de vreo 4-5 ori în 20 de ore. Așa că nu prea e vorbă de dormit că nu avem idee când ajungem în autogara unde iară trebuie să schimbăm.

Într-una din „escalele” autocarului

Escala

Pe drum

Partea cea mai nasoală însă în toată povestea asta cu autocarul este clima. E un frig în autocar de-mi stă geaca de blugi ca o tablă pe mine. Abia după ce simțim gradele puține din autocar, ne dăm seama de ce lumea călătorește cu perini și pături după ei. Cred că este pentru prima dată în viață în care îmi vine să plâng de frig și de oboseală. Fiind foarte frig, noi așteptăm cu nerăbdare momentele în care trebuie să schimbăm autocarul că asta presupune să ieșim afară unde este o temperatură normală (nici măcar nu e caniculă, să se justifice cumva clima dată la puterea aia). Din fericire nu avem parte de probleme majore sau emoții de-a lungul drumului. În afara de faptul că este un „ger” cumplit în autocar, supraviețuim. Ba chiar avem parte și de-un moment funny când un nene ne întrebă de unde suntem și când aude România, ne  întrebă dacă suntem gimnaste. Că doar toate româncele se nasc direct gimnaste. 😛

După (prea) multe ore am ajungem în Chicago pe la 5 jumate dimineața, chiar în 14 iunie, de ziua mea. Suntem obosite și tot ce îmi doresc cadou de ziua mea este un pat și un duș. E deja a treia zi în care nu dormim într-un pat normal și nu mâncăm un prânz cât de cât decent. Luăm un taxi și mergem la cel mai apropiat hostel din zonă, Hostel Hi Chicago. Urmează să petrecem acolo o zi întreagă cât să ne încărcăm bateriile pentru restul drumului pe care îl avem de parcurs până pe insulă. Un duș, un somn și o masă bună și deja arătăm și noi a oameni normali care pot gândi cu mintea limpede. Happy Birthday to me! 🙂

Apropo de hostel și cazare, dacă sunteți vreodată prin Chicago ( în special studenții cu work&travel), recomand acest hostel pentru că este ieftin, e în zona centrală, e curat și cu un personal foarte friendly.

Camera de jocuri a hostelului

Hi Chicago Hostel

Camera de la hostel

Hostel Chicago

„View-ul” era inclus în preț

Chicago

McDonalds USA

La MC

Reușim cu ocazia asta să le scriem și părinților de pe drum care erau ultra-mega stresați și disperați că nu știau de noi. Dacă mă pun în locul lor și adaug și faptul că uneori îs un control freak, nu-mi explic cum de ne-au lăsat să plecăm.

E-mail

Normal că nu stăm să lenevim într-o camera de hostel de ziua mea. După ce ne revenim puțin, o luăm la pas prin centrul orașului Chicago.

Chicago USA

Downtown Chicago

Prieteni in Chicago

Strazile din Chicago

Prin Chicago USA

Cu bateriile încărcate, plecăm dis-de-dimineață într-o nouă călătorie cu autocarul. De data aceasta de numai 12 ore. Aceeiași poveste, frig ca-n plină iarnă, doar că de data asta suntem pregătite cu haine groase. Repet, în iunie! Și de data asta trebuie să schimbăm de vreo două ori autocarul, iar ultimul în care ajungem are un șofer cu un puternic accent din sud de trebuie să ne concentrăm foarte mult ca să înțelegem ce zice și când trebuie să coborâm. Apropo de călătoritul cu autocarul, deși nu pare foarte safe la prima vedere, ne surprinde totuși că se circulă destul de civilizat și este liniște și disciplină în timpul mersului. De altfel, fiecare șofer în parte, înainte să pornească prezinta încă o dată regulile și o fac pe un ton destul de autoritar, ca la școală.

De astea vedeam din autocar

Strazi din America

America

După 12 ore ajungem în sfârșit în Petoskey (Michigan), relativ aproape de destinația finală. Problema a fost că acolo nu oprește în nici o stație de autocar, ci în mijlocul drumului. Adică ne lasă pe un trotuar in the middle of nowhere. Beznă, 11 seara, nu știam pe unde să o apucăm. Știm că trebuie să luăm un taxi și, într-un mod ciudat și inexplicabl, la câțiva metri de locul în care a a oprit autocarul, apare un taxi. Se coboară un nene la vreo 50 de ani și (pe puțin) 130 de kg care se oferă să ne ducă până în Charlevoix. Ba chiar se oferă să ne ajute cu bagajele să le pună în portbagaj. Problema e că atât de greu respiră în efortul lui supra-omenesc de a ne ajuta, că la un moment dat îmi este frică să nu cumva să rămânem fără șofer…

Ajungem în Charlevoix, locul de unde urmează să luăm feribotul a doua zi dimineață. E trecut de miezul nopții și noi iară ajungem într-un loc ca picate de pe lună. Îl întrebăm pe nenele taximetrist dacă orășelu’ ăsta mic e periculos și dacă avem unde să stăm peste noapte. Râde și ne zice că ăsta e probabil cel mai sigur loc de pe pământ și că oamenii nici măcar nu-și încuie ușa de la intrare. Ne mirăm, nu prea îl credem, dar suntem din nou atât de obosite încât nu am mai zis nimic.

Ne lasă în mini portul de unde luăm feribotul a doua zi și, dacă omul a zis că oamenii nu-și încuie ușile, încercăm și noi yala de la intrarea în sala de așteptare a portului care era bineînțeles descuiată. Ne așezăm pe băncuțele alea de lemn și atât de incomode și stabilim că dormim cu rândul să nu careva să ne fure cineva averile și gențile. Vă dați seama că nu durează nici 2 minute și adormim toate 3 cu capetele pe bagaje fără să ne mai pese de nimic.

Sala de asteptare

Somn de voie

Obosela

Ne trezim pe la 7 dimineața când încep oamenii să vină la lucru. Ne aflăm, în sfârșit, în ziua în care ajungem la destinație. Ultima parte din drum este o plimbare de 2 ore pe un feribot unde ne facem și primul prieten, John (nu John al meu) care ne povestește despre viața pe insulă, despre oameni și despre locul unde urma să lucrăm.

Pe feribot

Pe feribot, zgribulite

Pe feribot spre Beaver Island

Feribot spre insula

Lacul Michigan

Pe lac

În momentul când insula se zărește de la depărtare, vedem practic o singură stradă lungă cu multe case, bărci și în rest pădure. Nu o să uit niciodată privirea Cristinei care se uită la John și îl întreabă: This is it? That’s all? iar el  răspunde cu un zâmbet calm și prietenesc: Yep, that’s pretty much all. Nu știam exact dacă să mă apuc să plâng, să râd isteric sau să mă întristez.

Am ajuns la destinația finală după 5 zile de călătorit, de dormit în gări, porturi, autocare și hosteluri. După ce-am călătorit cu avionul, autocarul, taxiul și feribotul timp de zeci de ore.Beaver Island

Beaver island summer 2010

Eram în locul care avea să ne fie our home away from home. Și avea să fie bine. 🙂

Comments


Salut! Eu sunt Alina și de aproximativ un an și 6 luni de zile locuiesc în Statele Unite, unde am luat totul de la 0 încercând să îmi croiesc și să îmi găsesc drumul. Cred în vise împlinite, în oameni și mai cred că viața e un mix între muncă multă, noroc, momente și decizii cheie. Cred că poți găsi frumosul în aproape orice situație și poți învăța ceva de la fiecare persoană pe care o întâlnești. Mă bucur că ai ajuns aici și sper ca mai multe despre mine sper să afli din articolele pe care le scriu, articole care conțin mereu o bucățică din sufletul meu.

  1. […] ce curge în Cascada Niagara, apa ia drumul râului Niagara către Lacul Ontario, apoi spre râul St. Lawrence și, în final, se varsă în […]

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

INSTAGRAM
Follow me on Instagram!