Primul drum spre America (II)

Reluând povestea de acolo de unde am lăsat-o în articolul precedent, o dată ajunse la NYC, încercăm să găsim varianta cea mai convenabilă să ajungem la Chicago. După ce ne plimbăm preț de câteva ore prin Times Square cu toate bagajele după noi și ne facem poze, că doar nu ajungi în Times Square în fiecare zi, încercăm să ne gândim la câteva variante de plecare spre următoarea destinație (Chicago).

În Times Square – încă avem chef să zâmbim

Times Square

Times Square – New York City

Times Square NYC

Faimoasele taxiuri galbene

New York

Cum varianta avionului picase și fiind probabil obișnuite cu CFR-ul nostru cel de toate zilele, primul instinct este să căutăm o gară că doar trebuie să fie un tren care pleacă spre Chicago. Găsim the Amtrak station (adică gara) relativ repede, întrebând în stânga și-n dreapta pe unde e. Apropo de asta, americanii sunt foarte săritori și te ajută cât de mult pot să găsești ceea ce cauți în jungla numită Manhattan.

Ajungem în gară într-o zi de sâmbătă, după-amiaza, aceiași zi în care am plecat de acasă, o zi cu mult prea multe ore acumulate deja. Bineînțeles, gara super modernă, dintr-un complet alt film decât cele din România. Singura mare problemă e că toate ghișeele sunt închise la ora la care noi sperăm să ne cumpărăm bilete. Deja începe să ne cam dispară zâmbetul de pe față și încet, încet oboseala ne cam afectează judecata. Suntem plecate de acasă de vreo 17 ore și de abia apucasem să mâncăm un sandwich.

Penn Station – New York City (sursă poză)

Gara NYC

Intrare Penn Station NYC – (sursă poză)

Penn Station NYC

Explorăm încet, încet gara cu toate bagajele după noi, și găsim la un moment dat niște aparate la care poți să suni și să faci rezervare telefonic pentru următorul tren. Dar de-ar fi fost toate atât de simple. Încercăm timp de aproximativ două ore să sunăm, însă ne răspund numai roboți și nu reușim nici cum să obținem informațiile de care avem nevoie. Suntem la punctul la care Flavia stă pe jos cu bagajele, în timp ce eu și Cristina încercăm să ne înțelegem cu roboții telefonici. Obosite, flămânde și puțin disperate că lucrurile nu merg așa ușor cum ne imaginam noi, deja ne bântuie întrebările de genul „De ce Dumnezeu ne-o fi trebuit nouă America?”.

Într-un final, după vreo 2 ore de chin la telefon, reușim să obținem un răspuns care ne scoate din sărite. În trenul care urmează să plece dimineața spre Chicago mai sunt disponibile 2 locuri, iar noi suntem 3. Da, din păcate legile lui Murphy se aplică exact atunci când nu vrei. Dintr-o situație comică, ajungem să ne panicăm că vine noaptea și noi nu avem unde să stăm și nici cu ce pleca spre Chicago.

Obosite, nervoase și flâmânde am decis că cel mai înțelept este să stăm peste noapte în gară cu toate bagajele și să căutăm ceva dimineața când om avea mintea fresh.

Autogara

Dar pentru că America nu e România, și Penn Station din Manhattan nu e Gara de Nord din Timișoara, nu trec 5 minute și vin 2 polițiști la noi care ne spun să ne ridicăm, să ne luăm bagajele și să părăsim gara pentru că numai cei care pot demonstra printr-un bilet că au tren dimineața pot petrece noaptea în gară. Oh joy, adică biletele alea pe care noi nu am putut să le cumpărăm.

Disperarea este deja cuvântul de bază în vocabularul nostru, iar faptul că nu dormisem de aproape 24 de ore nu ne ajuta deloc. Îl întrebăm pe un domn afro-american foarte de treabă care lucra pe acolo cam unde ne putem caza sâmbătă seara în Manhattan la un preț accesibil. Probabil nu o să uit niciodată răspunsul lui: „Girls, this is Manhattan. Nothing is cheap here.”

Buuun, rămâne opțiunea autocarului, dar probabilitatea ca un autocar să plece sâmbătă seara undeva era mică. Ieșim din gara care se afla chiar dedesubt de Times Square și începem din nou să ne tragem troller-ele sâmbătă seara pe străzile aglomerate și pline de oameni ieșiți la distracție.

Bineînțeles că habar n-avem unde e autogara, așa că începem din nou să întrebăm în stânga și în dreapta. Oamenii încearcă ei cât încearcă să ne ajute, ba o femeie chiar scoate harta, o desface acolo în fața noastră și ne explică ce și cum, însă probabil nici ei nu știu exact unde e. Sunt deja vreo 3 ore de când umblăm când într-o parte, când într-alta, cu metrou, pe jos, pe sus și cu autobuzul, dar fără prea mult succes.

Când mai că nu cedăm de oboseală și nervi, ne  zice cineva de o clădire unde ar putea fi autogara pe care o căutăm. O clădire pe lângă care am trecut de cel puțin 10 ori în ultimele 3 ore. O clădire imensă și impunătoare dar fără vreun semn în exterior care să arate că de acolo pleacă autocare. Cu ultimele puteri ajungem acolo și mai că nu ne dau lacrimile de fericire că am găsit-o. Așa cum bănuiam însă, nici un autocar nu mai pleca până la 8 dimineața, noi ajungând acolo pe la vreo 10 seara. Ne luăm bilet pentru primul autocar spre Chicago, la ora 8 dimineața. Nici nu ne-a mai interesat că autocarul urmează să facă 20 de ore (!) până la Chicago.

Greyhound Station – NYC – (sursă poză)

Greyhound NYC

Dar cum nici autogara asta nu permite oamenilor să stea peste noapte, indiferent dacă aveai sau nu bilet, ne întoarcem la gara de unde am plecat, în speranța că poate le-o fi milă când ne văd atât de obosite și ne-or lăsa în sala aia de așteptare. Așa a și fost, nenea afro-american cu care vorbisem mai devreme ne-a lăsat să petrecem noaptea în sala de așteptare până dimineață când am plecat să luăm autocarul, deși noi nu aveam bilete de tren așa cum ar fi trebuit, ci de autocar. Nu mă întrebați ce-am fi făcut dacă nu ne lăsa…

Anyway, după aproximativ 24 de ore nebune și agitate, adormim instant pe trollere, pe băncuțe sau pe ce-am mai apucat. Într-un frig greu de descris în cuvinte (din cauza aerului condiționat) și cu o voce care repeta obsesiv în boxele sălii de așteptare „If you see something, say something!” (campanie anti terorism/furturi și alte chestii rele) reușim și noi să moțăim cu capul pe trollere pentru câteva ore.

Somnul in autogara

Dis de dimineață ajungem la autogară și în puțin timp plecăm spre Chicago. După o zi nebună în New York City, suntem în autocarul care ne duce spre Chicago. Urmează 20 de ore de stat în autocar. Nu contează, suntem cu un pas mai aproape de destinație.

Autogara greyhound

Greyhound

Comments


Salut! Eu sunt Alina și de aproximativ un an și 6 luni de zile locuiesc în Statele Unite, unde am luat totul de la 0 încercând să îmi croiesc și să îmi găsesc drumul. Cred în vise împlinite, în oameni și mai cred că viața e un mix între muncă multă, noroc, momente și decizii cheie. Cred că poți găsi frumosul în aproape orice situație și poți învăța ceva de la fiecare persoană pe care o întâlnești. Mă bucur că ai ajuns aici și sper ca mai multe despre mine sper să afli din articolele pe care le scriu, articole care conțin mereu o bucățică din sufletul meu.

  1. […] cum poate ați putut observa dacă ați citit primele două articole ale primului nostru drum spre SUA, acesta a fost unul lung și plin de […]

  2. […] excursii către Statele Unite au influențat puțin modul în care văd lucrurile și, fără dar și […]

  3. […] Nu am reușit să mă mobilizez până acum cu poveștile despre ultima excursie de la Cascada Niagara, așa că deschid de abia azi seria poveștilor despre ultimul roadtrip din America în luna octombrie a anului trecut. Da, o să încep puțin invers poveștile, de la cele mai recente, la cele mai vechi. Revenind însă la excursia de anul trecut, vreau să vă spun că de când am plecat de acasă, din luna iunie, știam exact că de data asta voi ajunge la Cascada Niagara, obiectiv turistic care e pe lista mea de prima dată de când am ajuns în Statele Unite. […]

Leave a reply to 10 lucruri pe care le-am invatat de la americani | Alina Alexandra Ghenciu Click here to cancel the reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

INSTAGRAM
Follow me on Instagram!